Fonetica limbii franceze reprezintă studiul sunetelor vorbirii (fonomorfologiei) specifice acestei limbi: modul în care sunt produse, percepute și organizate. Ceea ce distinge fonetica franceză de cea română sau de alte limbi romanice este setul său unic de caracteristici, care deseori creează dificultăți pentru cursanți.
Iată o detaliere a celor mai importante elemente care definesc fonetica franceză:
Spre deosebire de engleză, franceza tinde să aibă vocale mai clare și mai puțin diftongate.
Acestea sunt sunete esențiale și distinctive, produse prin eliberarea aerului atât pe gură, cât și pe nas (velumul este coborât). Ele nu au echivalent exact în limba română.
[ã] (ca în en , an ) – Ex: p an (pâine)
[ɛ̃] (ca în in , ain ) – Ex: v in (vin)
[ɔ̃] (ca în on ) – Ex: b on (bun)
Franceza folosește trei semivocale (sau consoane aproximante) care adesea sunt confundate de vorbitorii de română cu vocale:
[ɥ] (între i și u , ca în huit )
[j] (ca în yacht , pied )
[w] (ca în oui )
"R"-ul Uvular ([ʀ]): Aceasta este cea mai frapantă diferență față de română. Sunetul [ʀ] este o fricativă sonoră produsă în partea din spate a gâtului (uvulă/vălul palatului), nu prin vibrația vârfului limbii ca în română.
Pronunția Consoanelor Finale: De regulă, consoanele de la sfârșitul cuvintelor (precum -s, -t, -d, -x, -z, -p ) nu se pronunță . Ex: petit se pronunță [pəti].
Fonetica franceză este notorie pentru faptul că există o mare discrepanță între modul în care se scrie un cuvânt și modul în care se pronunță. Aceasta înseamnă că o literă poate avea mai multe pronunții (ex: litera e ) sau că o pronunție poate avea mai multe litere (ex: sunetul o se scrie o , au sau eau ).
Când un cuvânt care se termină, de obicei, într-o consoană mută este urmat de un cuvânt care începe cu o vocală, consoana finală mută este pronunțată și face legătura cu cuvântul următor.
Ex: Les amis (Prietenii) se pronunță [lezami].
Acesta este un fenomen fonetic natural în vorbirea fluentă, unde sunetul final al unui cuvânt se leagă direct de sunetul inițial al cuvântului următor, chiar dacă ambele sunt consoane sau vocale. Nu implică o modificare a sunetului.
Ex: Il est se pronunță ca o singură unitate [ilɛ].
Spre deosebire de română, unde accentul este mobil (poate cădea pe diferite silabe), în franceză, accentul tonic cade întotdeauna pe ultima silabă pronunțată dintr-un grup ritmic sau dintr-un cuvânt izolat.
Ex: nationa lité , profes seur .
În esență, fonetica limbii franceze este definită de vocalele sale nazale, de R-ul uvular, de omisiunea consoanelor finale și de sistemul de legături (liaison) care asigură un flux sonor continuu și melodic în vorbire.